Viata e moarte!

Sunt pierduta intr-o padure intunecata si nu stiu cum sa ajung la capatul ei... Aceasta padure e plina de durere, ura, suferinta, tristete, rautate si parca lupta impotriva mea. E atat de intuneric incat nu ma pot vedea nici pe mine. Nu stiu unde merg, incotro ma indrept, spre ce alerg, pentru ce cad si pentru ce ma ridic atunci cand ma impiedic de radacinile copacilor ce ies parca razbunator din pamantul uscat. Vantul bate cu putere printre frunzele copacilor mult prea inalti creand un sunet neplacut ce incearca sa ma asurzeasca, sa ma faca sa imi fie si mai greu sa continui sa merg fara ca macar sa stiu unde. Nici nu reusesc sa ma acomodez cu intunericul ce ma orbeste si cu sunetul ingrozitor, ca padurea alege sa-si mai scoata o arma pe care sa o folosesca nemiloasa impotriva mea. Vantul incepe sa bata din ce in ce mai tare, facandu-ma parca sa simt cum toti nori ce ascund furtuna salbatica se aduna deasupra padurii in care sunt prizoniera, si nu dureaza mult pana ce ploaia incepe iar picaturile reci de apa ma lovesc precum niste cutite provocandu-mi rani. Nu am unde sa ma ascund, pot doar sa fug, sa incerc si sa sper ca voi gasi iesirea, ca fulgerele nu vor mai cobori atat de jos si nu vor mai lovi trunchiurile copacilor pe langa care trec iar tunetele nu vor mai fi atat de puternice incat sa ma faca sa cred ca pamantul se cutremura sub picioarele mele obosite. Furtuna ma face sa urasc si mai mult padurea deoarece datorita fulgerelor puternice pot vedea pe unde merg ceea ce mai bine ar fi ramas un mister ascuns in orbirea mea neconditionata provocata de intuneric. Acum pot vedea la intervale neregulate de timp copaci prea inalti si prea negri pentru a fi o padure obisnuita, vad animale ce nu seamana cu nimic din ce am vazut vreodata. Totul e atat de infricosator si plin de rautate, totul lupta impotriva mea, lupta sa nu pot gasi iesirea si sa ma salvez singura de la moarte. Dar continui sa alerg, si alerg ani intregi la rand in aceasta padure ce se numeste viata, padure populata de animale sinistre ce te ataca la fiecare pas pe care il faci. In concluzie, alergam prin intuneric toata viata, in necunoscut, fara sa putem evada si sa ne salvam. Viata e moarte, iar oameni sunt animalele sinistre inca nedescoperite in realitate. Pasii tai sunt zilele ce trec in fuga printre ramurile negre ale copacilor ce reprezinta asa zisul nostru refugiu. Iar ploaia, ploaia reprezinta visele noastre, sperantele si fericirea. Toate ajung sa ne raneasca la un moment dat. Viata nu e chiar ceea ce pare, uneori trebuie sa privesti dincolo de ambalajul sau roz ca sa o intelegi.

O noua incercare...

Nu am mai scris de mult pe blog... Si nu pentru ca nu am avut subiecte, ci pentru ca mi-a lipsit timpul si am considerat acele subiecte a fi prea putin importante. Acum vreau sa revin asupra unui subiect des abordat de mine pe acest blog.
 Iubirea. De fapt ce simt acum nu e iubire, inca nu e iubire. E doar un sentiment nevinovat de placere pe care ti-l impartasesc. Placerea de a sta ore in sir vorbind cu tine, dar mi-e teama sa nu pierd asta sau totul sa fie doar o noua dezamagire, o farsa ce iubirea a ales sa mi-o joace din nou. Tu, da tu, esti atat de diferit, ai un suflet atat de bun si o gandire total opusa baietilor din ziua de azi. E putin ciudat, ba chiar flatant sa spui sa apreciezi la o fata mai mult sufletul decat corpul ei. E atat de rara o astfel de persoana... Am atat de multe in cap acum, dar nu pot materializa aproape nimic, pur si simplu ideile nu vor sa se lege cand incerc sa le dau culoare aici, pe blog. pur si simplu nu mai pot sa materializez ceea ce simt si gandesc acum. Poate ca asta e bine, sau poate e doar inceputul unui nou sfarsit dureros.