O sa te iubesc mereu!

Oare poti uita omul pe care l-ai iubit cel mai mult? Poti ajunge sa nu mai simti nimic pentru el? Iar cand spun asta nu ma refer sa transformi iubirea in ura, ci pur si simplu sa nu mai simti nimic.. Oare e posibil? Te-a mintit, te-a inselat, te-a tradat, te-a abandonat in cel mai josnic mod, ti-a oferit doar un miraj al dragostei si a plecat fara sa spuna nimic. Cum sa continui sa iubesti un asemenea om? Cum e posibil sa fi atat de ranit si totusi sa il iubesti, sa te gandesti la el, sa iti pese de el, sa te intrebi mereu daca e bine, daca a mancat, daca a fost la sala? Iar el nu merita ca tu sa faci asta, probabil el nu s-a mai gandit nici o secunda la tine, dar tu continui sa o faci in fiecare moment al zilei. Cand toti cei din jurul tau cred ca esti bine, ca nu te mai gandesti la el, ca esti impacata cu ceea ce se intampla, tu te ascunzi sub zambetul tau inocent, sub machiajul perfect, rujul aprins de pe buzele tale si tinute dupa care si fetele intorc capul. Arati de parca nimic nu s-ar fi intamplat, arati mai bine ca niciodata, dar in interiorul tau totul e sfasiat, murdar, putrezit! Pe dinauntru nu mai esti tu, parca n-a mai ramas nimic din tine in interior, iar la exterior totul e atat de frumos si totul arata atat de bine, atat de normal. Cum e posibil? Oare o sa incetezi vreodata sa il iubesti?
Nu ai cum sa incetezi sa iubesti omul care ti-a aratat pentru prima data ce inseamna cu adevarat dragostea, care a reusit sa te schimbe in cel mai frumos mod si care a reusit sa scoata la iveala tot ce e mai bun din tine.


Daca citesti asta, sa stii ca imi e dor de tine! :)

The love of my life

 Sta in fata mea si ma atinteste cu privirea. O privire blanda si curioasa in acelasi timp. Iar la un moment dat tacerea e sparta de vocea sa calda care ma intreaba:

 - Ce gand iti tremura pe buze?

 Imediat ce am auzit intrebarea mi s-au umplut ochii de lacrimi. Vazand asta ma cuprinde intr-o imbratisare puternica si protectoare. Ma las purtata de imbratisarea calda si ma cuibaresc la pieptul sau permitandu-i sa ma inconjoare cu bratele cat mai bine. Profit de acest moment ca sa imi pot delecta caile nazale cu parfumul lui dulce, inconfundabil. In tot acest timp incerc sa imi fac curaj sa ii spun ceea ce gandesc, dar in acelasi timp sper sa treaca peste intrebarea ce mi-a adresat-o si sa nu insiste sa raspund la ea. Dar nu trece mult timp si speranta ca as putea scapa de povara acestei intrebari este naruita. Ma elibereaza din imbratisarea calda si linistitoare, ma priveste in ochi, si mangaindu-mi obrazul pe care se prelingeau doua lacrimi stinghere, care nici nu realizasem sa ca se afla acolo, ma intreaba din nou:

 - La ce te gandesti? Ce te nelinisteste? 

 Ma ia de mana, imi linisteste buzele tremurande cu un sarut apasat si scurt si ma priveste din nou atat de curios. Fara sa mai stau pe ganduri imi sterg o lacrima ce tocmai se prelingea pe obrazul drept si incerc sa ma incarc cu toata puterea ca sa ii pot raspunde.

 - Vrei sa sti la ce ma gandesc? i-am raspuns la intrebare tot cu o intrebare in speranta ca voi putea sa mai trag de timp.

 - Da, vreau sa stiu la ce gandesti, ce vrei, cum te simti, cine esti, vreau sa stiu totul! imi raspunde cu un ton cald dar totusi ferm si putin autoritar.

 - Bine, daca intr-adevar vrei sa sti, o sa afli.

 Imediat ce am spus asta ma priveste cu ochii larg deschisi, precum un copil ce este intr-u totul atent la mama lui. Vazand asta imi fac curaj si ii spun: 

- Te vreau! Te vreau in orice mod posibil. Vreau sa te strang in brate si sa nu iti mai dau drumul, vreau sa ma trezesc in fiecare dimineata langa tine, vreau sa fac totul impreuna cu tine! Esti tot ce mi-am dorit vreodata! Esti visul din care nu vreau sa ma trezesc! Esti povestea al carui final nu vreau sa il scriu! Esti melodia ce vreau sa o tin pe repeat ani intregi! Esti fericirea mea, alinarea mea, puterea mea! Esti totul! Tu dai contur vietii mele! Ma faci sa ma simt speciala, iubita, protejata! Langa tine ma simt in siguranta, ca si cand as fi acasa! Tu esti casa mea, refugiul meu, tot ce am nevoie! Nu ma pot vedea fara tine! Te iubesc atat de mult si ma inspaimanta teama ca as putea sa te pierd!

 Spunand in sfarsit toate astea ma simteam eliberata. Imi afund fata in palme si astept sa spuna ceva, orice. Dar el tace si ma priveste in timp ce schiteaza un zambet discret. Imi apuca mainile si mi le indeparteaza de pe fata, imi da o suvita de par dupa ureche si ma saruta pe frunte. Am simtit cum ma trec fiorii, de parca as fi luat foc pe interior. Asteptam sa spuna ceva, dar el tacea si ma privea cu ochi blanzi si umezi. Il privesc intrebator si imi adancesc mainile in parul lui, ma ridic usor pe varfuri si il sarut scurt, apoi ii spun:

 - Spune ceva, orice! Te rog!

 Era o rugaminte disperata, glasul imi tremura, iar ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi si el continua sa taca. Tacerea lui ma omora... Aveam privirea incetosata datorita lacrimilor, nici nu am realizat cand s-a apropiat atat de mult de mine. Imi ridica barbia cu o miscare delicata si imi spune:

 - Promit ca n-am sa te ranesc niciodata. Meriti tot ce e mai bun! Ma simt norocos ca am o persoana ca tine alaturi de mine. O fiinta atat de blanda, gingasa, buna, plina de dragoste si bunatate. Am sa fiu mereu langa tine, te voi sprijini si sustine in tot ce vrei sa faci! Te iubesc!

 Cand am auzit asta l-am cuprins intr-o imbratisare puternica, eliberatoare de sentimente, din care nu voiam sa ii dau drumul. Dar ma indeparteaza usor si ma saruta cu lacrimi in ochi. Fara sa ezit macar o secunda ii spun:

 - Te iubesc! N-am sa te las sa pleci niciodata! 
 Si ii plasez pe buze un sarut ferm, dar linistitor! El isi cufunda degetele in parul meu si imi raspunde la sarut cu atat de multa pasiune. Acest moment mi-a dat senzatia ca timpul s-a oprit in loc si ca toata lumea ne apartine. La un moment dat, ma indepartez usor de el ca sa-l pot privi in ochi, acei ochi de un albastru marin care ma fascineaza din ce in ce mai mult pe zi ce trece. Privindu-l in ochi, am stiut ca el e lumea mea, ca e tot ce imi doresc si tot ce am nevoie.

Love or sadness?

Daca mai mult plangi decat te saruti intr-o relatie... Atunci ce naiba mai cauti in acea relatie? O sa-mi spui ca-l iubesti, dar e total irelevant. Cum sa iubesti pe cel ce te face sa plangi, pe cel care iti face mai mult rau decat bine, pe ce-l ce-ti provoaca suferinta si durere? Intr-adevar, cand iubesti, trebuie sa fi dispus sa faci si compromisuri si sa intelegi anumite lucruri la persoana pe care ai ales-o sa fie langa tine. Dar cat sa accepti? De ce sa accepti doar tu anumite lucruri, iar cel de langa tine, vazand asta, sa continue sa-ti calce in picioare sentimentele? Cand incepi o relatie, invata sa ti-o asumi! Intr-o relatie nu mai esti doar tu, nu mai trebuie sa te gandesti doar la tine, trebuie sa te gandesti la voi, la ce vrea cel de langa tine si la ceea ce vrei tu sa fi langa persoana pe care ai ales sa o iubesti. Cand unul din voi a ajuns sa puna atat de multe sentimente, nu poti sa vi pur si simplu si sa arunci cu noroi in persoana care te iubeste si sa ii calci in picioare toate sentimentele pe care le are. Daca ti-a dat puterea sa ai o atat de mare influenta afectiva pentru ea, daca ti-a dat puterea sa o distrugi, tu de ce o faci? Ti-a oferit toata aceasta putere pentru ca are incredere deplina im tine, pentru ca te iubeste! Iar tu ce faci? Vi si iti bati joc de tot ce a investit in tine in materie de sentimente. Poate acum tu esti indiferent, rece, nu sti ce vrei... Dar va veni momentul in care vei privi inapoi si vei regreta ca ai lasat sa plece de langa tine persoana care te-a iubit poate cel mai mult! Si pentru ce ai facut asta? Pentru una care arata mai bine, pentru o aventura, pentru trecut? Uita-te putin in oglinda si gandeste-te: a meritat sa pierzi o persoana care te iubea sincer pentru un moft si pentru nesiguranta ta? 
Persoana pentru care se merita sa plangi este acea persoana care nu iti va da niciodata motive sa o faci.

Fuck school!!!

Aveti atatea pretentii de la noi, dar ceea ce dorim noi cand va fi luat in considerare? Voi profesorii care veniti la catedra, atat de mandri si aruncati cu pietre in noi fara ca macar sa ne cunoasteti pe noi sau realizarile noastre. E atat de usor sa judeci si sa arunci cu pietre fara ca macar sa iti faci datoria in fata noastra. Sunt clasa a 12-a si am nevoie de cel mai mare sprijin acum, atat eu cat si colegii mei. Iar cel mai mare sprijin ar trebuii sa vina de la profesori, ei ar trebuii sa ne ajute, sa ne motiveze. Nu sa ne vorbeasca de parca am fi niste analfabeti. Intr-adevar nu cu totii avem o capacitate atat de mare de a invata, nu toti ne dam interesul, dar asta depinde si de profesorul care sta im fata noastra la catedra si se presupune ca ar trebuii sa fie un model pentru noi. Anii de liceu ar fi trebuit sa fie cei mai frumosi, nu sa ma trezesc la 6 dimineata cu groaza ca trebuie sa ajung din nou in acest sanatoriu numit scoala. Cu toate ca stau la 10 minute de scoala si ma trezesc la 6 intarzii mereu la prima ora pentru ca nu am nici o tragere de inima sa ajung la scoala. Inainte, cand nu faceam o ora sau profesorul ne lasa sa facem ce vrem ne bucuram, acum avem nevoie de voi sa lucrati cat mai mult cu noi, sa ne indrumati, sa ne sprijiniti, sa ne ajutati sa intelegem ceea ce ne predati. Vreti cu totii respectul nostru, dar voi ne oferiti respectul vostru? Ar trebuii sa va intereseze mai mult soarta noastra, pentru ca, capacitatea voastra ca profesori si abilitatile de a preda si de a ne invata pe noi se reflecta in notele pe care le vom obtine noi la examenul de bacalaureat. Ce-i drept, tine si de noi sa ne dam interesul. Dar cum sa ne dam interesul pentru ora unui profesor care vine in fata noastra nepasator si nu face altceva decat sa ne dicteze o lectie plina de termeni si date pe care nu le intelegem? Vreti atat de multe de la noi dar nu ne oferiti atat de multe. Ne umpleti capul cu lucruri care nu ne trebuie, materii care nu ne ajuta in ceea ce vrem sa facem in viata. Intr-un cuvant, o totala pierdere de timp. Incercati sa ne spalati creierul si sa ne transformati in roboti. Singurii profesori care isi dau interesul si vin cu drag la clasa si fac totul ca noi sa intelegem cat mai bine sunt ori cei batrani, care au ani buni de catedra in spate si o viata de care sunt mandrii, ori cei care doar ce au iesit din bancile facultatii si sunt entuziasti si dornici de munca. Restul, sunt total dezinteresati de materia pe care o predau si de soarta noastra. Intr-adevar, mai sunt si exceptii, dar prea putine. Stop!! Si noi, elevi avem demnitate si avem nevoie de respectul pe care vi-l acordam. Acest respect pe care il vreti atat de mult de la noi este unul pe care vi-l oferim fortat, pentru ca la voi este painea si cutitul sa spun asa. Nu toti au curajul sa stea drepti in fata voastra si sa va confrunte. Nu toti au taria sa isi spuna nemultumirile si sa incerce ceva. Treziti-va!! Scoala e ceva ce facem pentru noi, e in beneficiul nostru! Conteaza si ce vrem noi pentru ca noi suntem elevii!!!