Privesc reflexia din oglinda, ma obsedeaza. Ma omoara chipul plin de lacrimi al acestei persoane. Buzele ei afiseaza un zambet larg, atat de sincer si frumos, dar ochii... ochii ei sunt plini de lacrimi si tristete. Cum e posibil? Cata putere poate avea sa zambeasca atat de sincer cand tristetea aproape ca o omoara? Nu mai suport sa o vad asa, vreau sa ii sterg lacrimile, sa ii vad ochii stralucind de fericire, dar nu pot... Ea mai are doar puterea sa arate ca e fericita in fata celorlalti, dar sufletul ei, mintea ei, trupul ei, totul este sfasiat de durere. Dar ea continua sa zambeasca, sa rada, uneori chiar glumeste, iar glumele ei sunt chiar amuzante. Cum? Cum poti avea puterea sa faci asta dar sa nu ai puterea sa alungi aceasta suferinta din suflet? Cand o privesc in ochi, vad cum nu mai crede in fericire, in dragoste, vad cum nu mai crede in nimeni. As vrea sa o ajut, sa o imbratisez, sa o imbarbatez, dar paca am mainile legate, iar orice cuvant as incerca sa pronunt e de prisos. Am ajuns sa tip atat de tare incat ma dor urechile, dar ea nu aude nici macar un sunet. Ma intreb ce a facut sa merite asta, cu ce a gresit? M-am tot intrebat asta o vreme, pana am realizat ca nu e vorba despre ce a facut ea, despre greselile ei, e vorba de ce au facut altii, cum au dezamagit-o altii. Am tot privit-o luni la rand, ani... si inca incerc sa o inteleg, sa o ajut, sa o fac sa inteleaga ca daca nu isi va deschide inima din nou nu va scapa niciodata de aceasta suferinta, de temerile pe care le are. Daca nu acorda din nou o sansa oamenilor din jurul ei, oameni care ii vor binele, care vor sa o faca fericita, care vor sa ii ofere iubire, se va distruge singura. Se va distruge singura din cauza a catorva zeci de persoane carora ea le-a oferit tot, in care a crezut si pe care i-a iubit. Acesti oameni au profitat ori nu le-a pasat atunci. Dar acum cand o vad asa sau cand va fii distrusa complet se vor intoarce in genunchi incercand sa repare ce au stricat, dar in zadar. O inima buna, un suflet curat calcat in picioare, ramane tot un suflet curat, dar zdrobit de durere si fara putere. Apreciaza ceea ce ai si ceea ce ti se ofera la momentul potrivit, nu cand devine prea tarziu si nu mai poti salva nimic.
vineri, 22 ianuarie 2016
Reflexia inimii
Privesc reflexia din oglinda, ma obsedeaza. Ma omoara chipul plin de lacrimi al acestei persoane. Buzele ei afiseaza un zambet larg, atat de sincer si frumos, dar ochii... ochii ei sunt plini de lacrimi si tristete. Cum e posibil? Cata putere poate avea sa zambeasca atat de sincer cand tristetea aproape ca o omoara? Nu mai suport sa o vad asa, vreau sa ii sterg lacrimile, sa ii vad ochii stralucind de fericire, dar nu pot... Ea mai are doar puterea sa arate ca e fericita in fata celorlalti, dar sufletul ei, mintea ei, trupul ei, totul este sfasiat de durere. Dar ea continua sa zambeasca, sa rada, uneori chiar glumeste, iar glumele ei sunt chiar amuzante. Cum? Cum poti avea puterea sa faci asta dar sa nu ai puterea sa alungi aceasta suferinta din suflet? Cand o privesc in ochi, vad cum nu mai crede in fericire, in dragoste, vad cum nu mai crede in nimeni. As vrea sa o ajut, sa o imbratisez, sa o imbarbatez, dar paca am mainile legate, iar orice cuvant as incerca sa pronunt e de prisos. Am ajuns sa tip atat de tare incat ma dor urechile, dar ea nu aude nici macar un sunet. Ma intreb ce a facut sa merite asta, cu ce a gresit? M-am tot intrebat asta o vreme, pana am realizat ca nu e vorba despre ce a facut ea, despre greselile ei, e vorba de ce au facut altii, cum au dezamagit-o altii. Am tot privit-o luni la rand, ani... si inca incerc sa o inteleg, sa o ajut, sa o fac sa inteleaga ca daca nu isi va deschide inima din nou nu va scapa niciodata de aceasta suferinta, de temerile pe care le are. Daca nu acorda din nou o sansa oamenilor din jurul ei, oameni care ii vor binele, care vor sa o faca fericita, care vor sa ii ofere iubire, se va distruge singura. Se va distruge singura din cauza a catorva zeci de persoane carora ea le-a oferit tot, in care a crezut si pe care i-a iubit. Acesti oameni au profitat ori nu le-a pasat atunci. Dar acum cand o vad asa sau cand va fii distrusa complet se vor intoarce in genunchi incercand sa repare ce au stricat, dar in zadar. O inima buna, un suflet curat calcat in picioare, ramane tot un suflet curat, dar zdrobit de durere si fara putere. Apreciaza ceea ce ai si ceea ce ti se ofera la momentul potrivit, nu cand devine prea tarziu si nu mai poti salva nimic.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu